Suflet desculț

 Singuraticule care stai în umbra norilor, de ce nu vrei să cobori? De ce nu vrei să simți cum soarele îți mangâie pielea îmbatrânită? Îți place în tăcere? Mereu ți-a plăcut..Dar coboară, te rog, să te mai vad o dată. Vreau să-ți văd chipul alb ca varul, să-ți mângâi mâna muncită și aspră, subțire ca a unui copil anemic. 
  Încă încerc să descifrez ce-ai vrut să-mi spui. Ai plecat fară să-mi spui ce-ai de gând. De ce? Te așteptau acasă lalelele pe care mi le pusesem în gand să ți le duc. Dar, au avut ei grijă să-ți aducă toate soiurile. Singuraticule, mai poposește azi, macar o zi să pot să-ți spun ce am în plan. Am să-mi urmez visul precum m-ai învățat. Am să zbor pintre cărți și-am să mă închid în ele, am să strig cat pot de tare în adancu-mi și-am să fiu un om bun, tare bun..cum tu ai fost.
   De când te-ai învăluit în umbra densă și întunecată nu am mai putut să te uit. Ziua ești grija mea, noaptea devii motivul viselor mele, urmând ca spre dimineață să te topești ca ceara unei lumânări aprinse. Mă întreb de ce n-am liniște? Nu trebuie să te hrănesc, de apă n-ai nevoie, nici să te acopăr nu vrei, fiindcă m-ai părăsit. Cu toate astea, eu încă fac focul în camera ta așteptând. 
Știi..lumina a stat câteva zile și-o lună aprinsă, mi-era teamă că n-o să vezi să urci în pridvor și-apoi să intri în cameră. Am lăsat pe masă un vin roșu, făcut de tine, e din via săpată de proprile-ți mâini. Mai era pe masa aia și niște apă, se spune că apa este elixirul oboselii. Omule, nici acum n-ai venit!
   Totuși încă am o candelă pe masa din camera ta, mâine am să pun și chibriturile, daca te hotaraști să stii că ușa e deschisă. Te vreau doar acasă să simt că nu te-ai înstrăinat.Te vreau în carne și oase. 
Din negura norilor m-ai arunci o privere spre mine? Te rog, om bun, nu-mi sfâșia sufletul.

Groază

  În așternutu-mi alb gândurile mi se zvârcolesc măcinând câte puțin din oasele ce ies prin carnea sfâșiată de nepăsare, nepăsarea mea. Nopțile au devenit zile și trec din ce în ce mai greu. Ceasul acum ia locul unei muieri cicălitoare, iar glasul lui îmi răsună în ureche ca un ecou neterminat.  Aștept cu nerăbdare să mi se îngreuneze pleoapele ca să pot și eu să ațipesc. Când parcă mă cuprinde amețeala cineva-mi murmură aproape de timpan ,,Trezirea, am mai aflat ceva!".  Vestea asta îmi alungă somnul, iar oboseala mea se îngreunează. Ochii devin o povară, iar corpul e închisoarea care se micșorează pe zi ce trece.
  În totă acestă amorțeală groaza îmi înăbușe simțurile. Știu doar că îmi urăsc corpul deși nu el îmi dă comanda, el doar o execută. Nepăsarea mă dezgustă, dar ce sa fac? În urma omului de altădată văd o piele ce-atârnă pe câteva oase ce stau să se rupă. Cum să-l privesc când până acum îl divinizam? Niște oase sprijinite de-un fotoliu.
  Cearcănele se adâncesc, dar apa nu curge din ochi, semn că sunt defectă. Nu pot. Ce să fac? 
Mare om! Mare om..Mare..Mar...Ma..Mmm..