Verde năucitor

    Un urlet al cărui răsunet traversa valea și se răspândea în depărtare înălțându-se ca o săgeată și prăbușind-se ca un înger în agonie, imobilizat, fără aripi mi-a pătruns până în tenebre. Acest sunet dureros era provocat de zabtera unei colonii de stejar.Semănau cu niște marionete rahitice care nu reușeau să exectute corect nici măcar mișcarea controlată de degetele grase ale unui artist pensionar. Executau mișcări haotice la stânga și la drepta, incomplete, inegale, lipsite de grație care îți trezeau milă, nicidecum scârbă. Erau ca niște căprioare zvelte încolițite de stafiile ce posedau puști. Pe scurt, era un verde nevrotic care striga după ajutor.
    Mișcările haotice, dar identice pentru fiecare stejar, semănau cu cele ale unor cai sălbatici care acum sunt îmblânziți. Zbatera lor este ca unui mânz robust care se vede pentru prima oară într-un țarc în loc să străbată câmpiile fără nicio grijă, iar unduirile și zgmotul sunt ca o încercare de evadare din acel loc îngust urmat de sute de nechezeli disperare.
    Doar gradoarea lor dată de coroană cât și trunchiul strajnic îi mai salvează, dar și aceasta începe să piară odată cu verticalitateatea lor.
    Imaginea patetică a stejarilor unduitori seamănă cu cea a unei produs vidat. Vântul împrăștie frunzele lăsând crengile dezgolite, făcând proemintent scheletul. Moartea își face apiția. Verdele este înăbușit de vânt, ploaia sfâșie nervurile frunzelor, iar soarele de mult uitat vine să-și plângă morții. Alți stejari prăbușiți, alte trupuri în groapa comună.

Suflet desculț

 Singuraticule care stai în umbra norilor, de ce nu vrei să cobori? De ce nu vrei să simți cum soarele îți mangâie pielea îmbatrânită? Îți place în tăcere? Mereu ți-a plăcut..Dar coboară, te rog, să te mai vad o dată. Vreau să-ți văd chipul alb ca varul, să-ți mângâi mâna muncită și aspră, subțire ca a unui copil anemic. 
  Încă încerc să descifrez ce-ai vrut să-mi spui. Ai plecat fară să-mi spui ce-ai de gând. De ce? Te așteptau acasă lalelele pe care mi le pusesem în gand să ți le duc. Dar, au avut ei grijă să-ți aducă toate soiurile. Singuraticule, mai poposește azi, macar o zi să pot să-ți spun ce am în plan. Am să-mi urmez visul precum m-ai învățat. Am să zbor pintre cărți și-am să mă închid în ele, am să strig cat pot de tare în adancu-mi și-am să fiu un om bun, tare bun..cum tu ai fost.
   De când te-ai învăluit în umbra densă și întunecată nu am mai putut să te uit. Ziua ești grija mea, noaptea devii motivul viselor mele, urmând ca spre dimineață să te topești ca ceara unei lumânări aprinse. Mă întreb de ce n-am liniște? Nu trebuie să te hrănesc, de apă n-ai nevoie, nici să te acopăr nu vrei, fiindcă m-ai părăsit. Cu toate astea, eu încă fac focul în camera ta așteptând. 
Știi..lumina a stat câteva zile și-o lună aprinsă, mi-era teamă că n-o să vezi să urci în pridvor și-apoi să intri în cameră. Am lăsat pe masă un vin roșu, făcut de tine, e din via săpată de proprile-ți mâini. Mai era pe masa aia și niște apă, se spune că apa este elixirul oboselii. Omule, nici acum n-ai venit!
   Totuși încă am o candelă pe masa din camera ta, mâine am să pun și chibriturile, daca te hotaraști să stii că ușa e deschisă. Te vreau doar acasă să simt că nu te-ai înstrăinat.Te vreau în carne și oase. 
Din negura norilor m-ai arunci o privere spre mine? Te rog, om bun, nu-mi sfâșia sufletul.

Groază

  În așternutu-mi alb gândurile mi se zvârcolesc măcinând câte puțin din oasele ce ies prin carnea sfâșiată de nepăsare, nepăsarea mea. Nopțile au devenit zile și trec din ce în ce mai greu. Ceasul acum ia locul unei muieri cicălitoare, iar glasul lui îmi răsună în ureche ca un ecou neterminat.  Aștept cu nerăbdare să mi se îngreuneze pleoapele ca să pot și eu să ațipesc. Când parcă mă cuprinde amețeala cineva-mi murmură aproape de timpan ,,Trezirea, am mai aflat ceva!".  Vestea asta îmi alungă somnul, iar oboseala mea se îngreunează. Ochii devin o povară, iar corpul e închisoarea care se micșorează pe zi ce trece.
  În totă acestă amorțeală groaza îmi înăbușe simțurile. Știu doar că îmi urăsc corpul deși nu el îmi dă comanda, el doar o execută. Nepăsarea mă dezgustă, dar ce sa fac? În urma omului de altădată văd o piele ce-atârnă pe câteva oase ce stau să se rupă. Cum să-l privesc când până acum îl divinizam? Niște oase sprijinite de-un fotoliu.
  Cearcănele se adâncesc, dar apa nu curge din ochi, semn că sunt defectă. Nu pot. Ce să fac? 
Mare om! Mare om..Mare..Mar...Ma..Mmm..

Avem și noi ceva de spus

     Pe o bordură, într-o zi oarecare. Stă. Cu geanta pe jos și cu-n caiet de schițe.  Era singură. O fetișcană ieșită din tipar pentru trecători. O tipă, oarecare, stând pe bordură când toate băncile nu-s ocupate.

Ahh.. cât îi place să se hrănească cu ura lumii, fiidcă ..ea iubește. O inocentă. Un om lipsit de minte. Stând pe-o bordură.

    Un tip oarecare se aşază pe o bancă. Aproape. Îşi scoate cutia care consuma curent și..oare ce face? Mușchii feței i se contractă. Murmură ceva. Își scoate casca. Aruncă o privire. Lasă capul în jos. Apare tipa. Ridică capul. Puţin surprins. Puţintel timidă. Cu un zâmbet absent. Habar nu are ce vorbesc.      Tipa - reacţii întârziate. Tipul - fascinant. Nu pentru ca e tip și maniacă-i tipa

- ci fiindcă nu ascunde nimic -. Degajat. Iar ea, misterioasă.

    Banal. Pentru o tipă care stă pe bordură și urmăreşte reacţiile unor necunoscuţi. 

Scriitura o ia razna. Nu o mai poate stăvili. Pagină cu pagină studiind omul.

Un mic scriitor care voia să crească. O frescă a necunoscuților ce lasă în urmă o maculatură în biblioteca, cui? A ei, e plină. Scrie, scrie și iar scrie. Iar totu-i pus pe raft. Pe raftul cui? Al unui om? Oare?

    Ca ea sunt mulți, la colț de stradă, pe o bancă în parc,  într-o cafenea, stând pe lemnul tare al băncilor unei școli sau universități, și cred că cel mai des într-o bibliotecă. De ce bibliotecă? Simplu. Cu fiecare carte scrisă mai umpli un raf.  Ce faci cu el? Păi..îl așezi în camera goala a cititorului ce-ți cere disperat ajutorul.

Îl aranjezi și-i spui:,, De azi, e doar al tău.”. Nu-ți vine să mai pleci dar..pleci, trebuie.  Te uiți mereu în spate și astepți ceva. Dar, nu zice nimic.                       El devoreză ce scrii tu, literă cu literă. Îți distruge armonia. Ahh..nu!  Era a ta. Acum îi aparține. Mai vrea. Tu, îl hrănești și apoi ți-o sfâșie iar și.. nu se satură. Însângerat  să fii și nu te lași. Când în sfârșit se domolește, poți respira, dar…doar atât.

   Ei, suntem noi, tânăra generație. Fragilă, necoaptă, cu experiența aceea mare, cât a unui semințe de mac ce așteaptă să fie sădită.

Scriitori, jurnaliști, pictori, PR-iști, designeri într-un cuvânt artiști, dormi să ne auziți ca mai apoi să ne puteți asculta.

Vrem să lasăm lor, oamenilor, o zugrăveală vie, colorată, o pălărie bine realizată.

Ascuțitură

O foaie goală
Cu-n creion tocit
O tocitură
O urmă de durere
Ca o înțepătură

Un mic vârf
Ascuțit 
Și o ascuțitură
O ea stă pe o blană
Durerea o înțeapă

Se uită fix la foaie
Stă rezemată
Furnicile dau valma
Rațiunea scade
Creionul cade

Ahh!
Nimic nou
Foaia-i tot goală..
Și o înțepătură
Cu o ascuțitură

Fir-ar

O zi obișnuită. 
Într-un antotimp oarecare. Cad frunze.
Soare nu-i.
Apa de la robinet curge. Pic. Pic-ic-ic-cc. 
Un copil merge spre scoală, cred. Mă enervează. Dimineața asta e amorțită. Zgomot. Prea mult zgomot. Pașii lui mă scot din sărite. Ce să îi fac? Avea pantofi. Aveau toc.Mergea. Pe ciment se auzea ca naiba. Cum suportă ăștia atâtea dulcegării? Îngrozitor. Zâmbeste draguț măcar. Se îndepărtă.
Îmi zvâcneste ceva în cap. Zici că vrea să iasă la plimbare. Lasă, stai tu acolo că-i mai bine. Încă câtiva ani.
Fir-ar. Am uitat robinetul deschis. Tot nu plec. Îmi place aici. Acum a plecat. Cum cine? Tipul micuț care mă deranja. Îl iert. Îl iert. E mic și nu-i el de vine că pantofii îi fac zgomot. Dar data viitoare îl descalț. 
Fir-ar. Am uitat și aia. Cum ce? Aia mă! Zi să-i zic. Știi tu. Scriu pe ea. Cu "a" parcă începe. Ăăă..agenda, mă.
E acasă. Bine, bine. Mă duc. Sting și prostia aia care tot picură. Cred că nu e prima dată.
Factura aia kilomerica. Îmi aduc aminte. Vine pe 29 sau 30, cred. Sau era la începutul lunii? Habar n-am. 

Dezneatenție

E pe raft. O iei. Desfaci ambalajul, în grabă. Ah.. nu vrea. Gata.
Cât de "yammy". Mai vreau. 
- Pătrăţica 1. Pătrațica 3. Pătrăţica 5. Pătrăţic 7. Pătră...
- Încă una te rog.
- Nu, nu. Îngrașă.
- Dar..
- Fară!
- IMI PLACeee!
- Papilele mele cer înca una.
- Nu.
- Dar..
- Ce?
- Nu are pătrătele..
- Ironic.
- Dar..
Ambalajul stă pe masă. Doi oarecare se uita la el. 
- E rupt. E gol. Eeee...
- E la magazin.
- E fară pătrătele.
- Minți.
- Nu.
Nu avea. Ce? Pătrățele.