Singuraticule care stai în umbra norilor, de ce nu vrei să cobori? De ce nu vrei să simți cum soarele îți mangâie pielea îmbatrânită? Îți place în tăcere? Mereu ți-a plăcut..Dar coboară, te rog, să te mai vad o dată. Vreau să-ți văd chipul alb ca varul, să-ți mângâi mâna muncită și aspră, subțire ca a unui copil anemic.
Încă încerc să descifrez ce-ai vrut să-mi spui. Ai plecat fară să-mi spui ce-ai de gând. De ce? Te așteptau acasă lalelele pe care mi le pusesem în gand să ți le duc. Dar, au avut ei grijă să-ți aducă toate soiurile. Singuraticule, mai poposește azi, macar o zi să pot să-ți spun ce am în plan. Am să-mi urmez visul precum m-ai învățat. Am să zbor pintre cărți și-am să mă închid în ele, am să strig cat pot de tare în adancu-mi și-am să fiu un om bun, tare bun..cum tu ai fost.
De când te-ai învăluit în umbra densă și întunecată nu am mai putut să te uit. Ziua ești grija mea, noaptea devii motivul viselor mele, urmând ca spre dimineață să te topești ca ceara unei lumânări aprinse. Mă întreb de ce n-am liniște? Nu trebuie să te hrănesc, de apă n-ai nevoie, nici să te acopăr nu vrei, fiindcă m-ai părăsit. Cu toate astea, eu încă fac focul în camera ta așteptând.
Știi..lumina a stat câteva zile și-o lună aprinsă, mi-era teamă că n-o să vezi să urci în pridvor și-apoi să intri în cameră. Am lăsat pe masă un vin roșu, făcut de tine, e din via săpată de proprile-ți mâini. Mai era pe masa aia și niște apă, se spune că apa este elixirul oboselii. Omule, nici acum n-ai venit!
Totuși încă am o candelă pe masa din camera ta, mâine am să pun și chibriturile, daca te hotaraști să stii că ușa e deschisă. Te vreau doar acasă să simt că nu te-ai înstrăinat.Te vreau în carne și oase.
Din negura norilor m-ai arunci o privere spre mine? Te rog, om bun, nu-mi sfâșia sufletul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu