Groază

  În așternutu-mi alb gândurile mi se zvârcolesc măcinând câte puțin din oasele ce ies prin carnea sfâșiată de nepăsare, nepăsarea mea. Nopțile au devenit zile și trec din ce în ce mai greu. Ceasul acum ia locul unei muieri cicălitoare, iar glasul lui îmi răsună în ureche ca un ecou neterminat.  Aștept cu nerăbdare să mi se îngreuneze pleoapele ca să pot și eu să ațipesc. Când parcă mă cuprinde amețeala cineva-mi murmură aproape de timpan ,,Trezirea, am mai aflat ceva!".  Vestea asta îmi alungă somnul, iar oboseala mea se îngreunează. Ochii devin o povară, iar corpul e închisoarea care se micșorează pe zi ce trece.
  În totă acestă amorțeală groaza îmi înăbușe simțurile. Știu doar că îmi urăsc corpul deși nu el îmi dă comanda, el doar o execută. Nepăsarea mă dezgustă, dar ce sa fac? În urma omului de altădată văd o piele ce-atârnă pe câteva oase ce stau să se rupă. Cum să-l privesc când până acum îl divinizam? Niște oase sprijinite de-un fotoliu.
  Cearcănele se adâncesc, dar apa nu curge din ochi, semn că sunt defectă. Nu pot. Ce să fac? 
Mare om! Mare om..Mare..Mar...Ma..Mmm..