Scrisoare către un necunoscut II

   Așteptând să am curajul să trimit această scrisoare, am amorțit în scaun. Simt cum fiecare os îmi strapunge muschiul amorțit. Ce să fac? Să o trimit? Oare îi v-a păsa? Și dacă nu îi pasă? Ba îi pasa. Știu asta. Și tottt…ah minte de femeie! Când o să devii și tu rațională? Azi? Azi e luni sau e marți… De când stau aici? Iar intrai în ceata. Nu, stai! Scrisoarea. Eu o trimit. Ce sa pierd?

Dar cu cine vorbesc? Ce ciudat! Parcă e cineva lânga mine. Gata!! Poșta, vreau o poșta, acum! Sau o să înnebunesc pe scaunul ăsta așteptând să se rezolve totul.

-  Băiete!

-  Da.

-  Poți să…? Și întinzând mana îi dădu bucata de hârtie.

-  Da.

-  Mulțumesc. Intră în casa iar băiatul îi zâmbi.

   După 14 zile făra o ora.

Tot pe scaunul ăla. Era a doua sau a treia scrisoare? Cred că da. Da, ce? Nu știu a câta.

   După 30 de zile..

E a cincea scrisoare. Amorțită cade pe podea. Stă cu ochiul drept închis iar cu stângul privește tavanul. Nu cazuse. Vrusese să fie dramatică, imaginadu-si ca el o vede cum se zbate. Iți dai tu seama? minte de femeie! De parca i-ar păsa. Nici nu citise scrisorile. Oare le primise?